SPD tip 1, 2, 3: unde se montează fiecare în instalație

De ce avem nevoie de SPD

O supratensiune este un vârf scurt de tensiune, mult peste cei 230 V de regim normal. Poate veni din afară — o lovitură de trăsnet în apropiere sau o manevră în rețeaua furnizorului — sau din interior, la comutarea unor consumatori. Pentru aparatele electronice moderne (router, televizor, centrală, electrocasnice cu plăci electronice) astfel de vârfuri sunt ucigătoare: un singur impuls poate distruge sursa de alimentare.

Rolul unui SPD (din engleză Surge Protective Device — dispozitiv de protecție la supratensiuni) este să „scurtcircuiteze" controlat acest vârf spre pământ, înainte să ajungă la aparate. În I7-2011, protecția împotriva supratensiunilor este tratată în subcapitolul 4.4, iar protecția construcțiilor împotriva trăsnetului în Capitolul 6 — cele două subiecte se completează.

Cele trei tipuri, pe scurt

Clasificarea pe tipuri (1, 2, 3) vine din standardul de produs al SPD-urilor (seria IEC 61643 / SR EN 61643). Fiecare tip e încercat diferit, pentru că e gândit pentru o poziție diferită în instalație și pentru o energie diferită a impulsului:

• Tip 1 (clasa de încercare I) — „cel mare". Suportă o parte din curentul de trăsnet propriu-zis și se montează la intrarea în tabloul principal, tipic la clădirile prevăzute cu instalație de paratrăsnet sau cu risc ridicat de lovitură directă.
• Tip 2 (clasa de încercare II) — „cel uzual". Se montează în tabloul general și protejează întreaga instalație de supratensiunile induse și de comutație. Pentru o locuință obișnuită, fără paratrăsnet, acesta este de regulă punctul de plecare.
• Tip 3 (clasa de încercare III) — „cel fin". Se montează lângă aparatele sensibile (sau în tabloul secundar din proximitatea lor) și taie tensiunea reziduală rămasă, pentru o protecție de proximitate.

Logica de amplasare: protecție în cascadă

Cheia este că aceste trei tipuri nu sunt alternative, ci trepte ale aceleiași protecții. Energia unei supratensiuni mari nu poate fi oprită dintr-un singur dispozitiv fără ca tensiunea rămasă (reziduală) să fie încă periculoasă pentru electronică. De aceea se lucrează în cascadă, dinspre branșament spre aparate:

1. Tip 1, la intrare — încasează lovitura grea și deviază partea cea mai mare de energie.
2. Tip 2, în tabloul general — reduce mai departe ce a trecut de tip 1, la nivelul întregii instalații.
3. Tip 3, lângă aparat — „netezește" ultima porțiune, pentru echipamentul cel mai delicat.

Pentru o locuință obișnuită: ce alegi practic

Pentru cele mai multe case și apartamente fără instalație de paratrăsnet, schema uzuală este:

• un SPD tip 2 în tabloul general, montat imediat după întreruptorul general, ca protecție de bază a întregii instalații;
• opțional, un SPD tip 3 în apropierea aparatelor cu adevărat sensibile (de ex. un tablou local de birou, sistem de supraveghere, centrală termică), dacă traseul de cablu până la ele e lung;
• tipul 1 devine necesar când clădirea are paratrăsnet sau alimentare aeriană expusă — atunci el preia rolul de la intrarea tabloului principal.

Schemele de legare la pământ schimbă conexiunea

Modul în care se leagă SPD-ul (între faze, neutru și PE) depinde de schema de legare la pământ a instalației (TN-S, TN-C-S, TT). Pe scurt: într-o instalație TN, conductoarele de protecție se echipotențializează direct sau prin SPD, iar montajul SPD-ului trebuie să respecte exact configurația rețelei. Acesta este un punct unde merită verificat proiectul cu un electrician autorizat, pentru că o legare greșită lasă protecția „pe hârtie", nu în realitate.