Protecția la supracurent: de ce protejezi cablul, nu consumatorul

Ce spune norma, literal

Capitolul 4.3 al I7 se numește „Protecția împotriva supracurenților electrici", iar prima frază nu lasă loc de interpretare cine e protejatul:

Cuvântul-cheie e conductoarele. Nu aparatul, nu priza — conductoarele. Iar mecanismul e explicit: un curent peste curentul maxim admisibil al cablului, ținut prea mult timp, îi deteriorează izolația. Asta e supraîncălzirea — și de acolo până la un incendiu în perete e un pas mic. Consumatorul, de cele mai multe ori, are propria lui protecție internă sau, oricum, e ușor de înlocuit. Cablul îngropat în tencuială nu e nici una, nici alta: e instalația fixă, ascunsă, pe care o protejezi o singură dată, la montaj.

Cele trei curente

Toată dimensionarea unui circuit se reduce la potrivirea a trei curenți, în ordinea corectă. Norma o scrie ca o dublă inegalitate:

În notația uzuală de șantier: Ib ≤ In ≤ Iz. Curentul cerut de consumatori (Ib) e cel mai mic — protecția trebuie să-l lase să treacă, altfel declanșează degeaba. Curentul nominal al protecției (In) stă la mijloc. Iar plafonul e Iz — curentul admisibil al cablului: cât poate duce firul fără să se supraîncălzească. Condiția critică pentru protecția conductorului e capătul din dreapta, In ≤ Iz: protecția trebuie să sarăînainte ca firul să treacă de limita lui. (Capătul din stânga, Ib ≤ In, e important pentru alt motiv — ca protecția să nu declanșeze intempestiv la sarcina normală.)

Și o precizare care evită o confuzie foarte răspândită: Iz nu e o valoare fixă pentru o secțiune dată. Același 2,5 mm² are un curent admisibil diferit după cum e pozat (în tub îngropat, aparent, în mănunchi cu alte cabluri), după temperatura mediului și după coeficienții de corecție — chiar articolul îl definește „ținând cont de coeficienții de corecție". Un „2,5 mm² = X A" în absolut, indiferent de condiții, nu există.

(A doua condiție din articol — I2 ≤ 1,45·Iz, cu I2 curentul care declanșează efectiv protecția — și curbele B/C/D țin de aplicarea numerică; le las pentru articolul dedicat suprasarcinii.)

De ce cablul, și nu consumatorul

Aici e greșeala clasică. Cineva pune o priză, bagă un consumator mare și zice „merge o siguranță de 25 A, că are aparatul nevoie de curent". Dacă în spatele prizei e un cablu de 1,5 mm², al cărui Iz e mult sub 25 A, ai construit exact capcana: consumatorul trage, cablul se încinge, dar siguranța de 25 A nu simte nimic — pentru că a fost aleasă după consumator, nu după fir. Așa, cablul se poate supraîncălzi până la deteriorarea izolației — și, de acolo, riscul de incendiu — fără ca protecția să reacționeze.

Regula corectă e invers: pornești de la cablu. Alegi secțiunea (deci Iz-ul), apoi pui o protecție cu In ≤ Iz. Consumatorul intră în ecuație doar prin Ib, capătul de jos — te asiguri că protecția nu declanșează la sarcina normală. Dar plafonul îl dictează firul, întotdeauna.

Unde se pune protecția

Din același motiv — protejezi fiecare porțiune de cablu după Iz-ul ei — norma fixează și locul:

Adică: acolo unde cablul se subțiază (sau intră într-un mod de pozare cu Iz mai mic), pui o protecție potrivită noii limite. Un fir gros protejat corect în amonte nu „acoperă" un fir subțire care pleacă din el — porțiunea subțire are nevoie de protecția ei, la originea ei.

Dacă ar fi să reții o singură regulă din tot articolul, asta e: disjunctorul nu se dimensionează după consumator, ci după conductorul pe care îl protejează. Toate celelalte reguli ale protecției la supracurent pornesc de aici.