Eticheta din tablou se scrie pentru cine n-a văzut casa

Ce scrie la 5.3.3.31

Art. 5.3.3.31: „Aparatele de protecție, de comandă, de separare, de conectare etc, cât și circuitele de intrare și de ieșire din tablourile de distribuție, se etichetează clar și vizibil astfel încât să fie ușor de identificat pentru manevre, reparații și verificări. Pe etichetele siguranțelor fizibile se menționează și curenții nominali ale acestora.” (Cuvântul „fizibile” e greșeala de tipar a textului; e vorba de fuzibile.)

Articolul nu spune ce se scrie pe etichetă. Spune pentru ce: manevre, reparații, verificări. Și nu se oprește la disjunctoare. Intră generalul, diferențialele, orice aparat de comandă din tablou, plus circuitele de intrare și de ieșire, adică și cablul care vine de la contor, și cel care pleacă spre alt tablou. Regula generală de identificare, art. 5.1.4.1, scutește de etichetă doar cazurile „când nu există nici o posibilitate de confuzie”. Între aparate de aceeași formă, așezate pe aceeași șină, nu e cazul.

A doua frază e singura care fixează un conținut: pe siguranțele fuzibile se scrie și curentul nominal. Normativul nu spune de ce. Explicația mea: un disjunctor își are calibrul tipărit pe el și nu-l schimbi fără să schimbi aparatul. Un fuzibil se schimbă cu un patron nou, iar la multe socluri modulare patroanele de calibre diferite au aceleași dimensiuni. Valoarea corectă vine din proiect, iar eticheta e reperul ei la fața locului, cel pe care îl vede omul care schimbă patronul. Dacă tabloul are fuzibile, de pildă când protecția din fața descărcătorului de supratensiune e făcută cu un separator cu fuzibile, pe etichetă scriu curentul nominal al patronului, nu pe al soclului.

Manevre: eticheta spune ce se oprește

Primul cititor e cel care trebuie să oprească ceva. Proprietarul care schimbă o lustră, eu când vin la o priză arsă, cineva care ajunge primul la tablou când miroase a fum. Pentru el, art. 5.3.4.5.1.9: „Toate dispozitivele utilizate pentru secționare trebuie să fie în mod clar identificate, de exemplu, prin marcarea circuitului pe care-l separă.” Într-o casă, disjunctorul fiecărui circuit e chiar aparatul cu care îl separi înainte să lucrezi pe el. Pentru asta trebuie să aibă aptitudine de separare, pe care art. 5.3.4.5.1.10 o leagă de simbolul marcat pe aparat. Separat, art. 5.3.4.5.1.1 cere ca dispozitivele de separare din tablouri să separe „toate conductoarele active de alimentare de circuitul considerat, inclusiv conductorul neutru (N)”, deci aparatul trebuie să întrerupă și conductorul neutru. De aceea 5.3.4.0.3 cere, pe circuitele monofazate din locuințe, întreruptoare bipolare protejate cel puțin pe fază (1P+N).

„L1” nu spune ce separă. Nici „Lumini” nu spune destul, dacă luminile casei sunt pe trei circuite. Pe etichetă scriu locurile pe care le oprește aparatul: camerele, sau receptorul, când circuitul e dedicat. Iar înainte să le scriu, cobor fiecare disjunctor și văd ce se stinge. O etichetă greșită e mai rea decât una lipsă: omul care o citește coboară maneta, crede că a oprit circuitul și pune mâna. Eticheta îți spune doar ce să cobori. Restul îl cere art. 9.3.2, „Lucru fără tensiune”. Aparatul folosit la separare se securizează împotriva realimentării: art. 9.3.2.2 cere ca dispozitivele de întrerupere folosite la separare să fie „securizate împotriva oricărei posibilități de realimentare, de preferință prin blocarea mecanismului de manevrare”. Iar lipsa tensiunii tot o verifici, după art. 9.3.2.3: „Absența tensiunii trebuie verificată pe toate fazele instalației electrice pe zona de lucru.”

Generalul are regula lui, la art. 5.3.3.32: „Manetele de pe tablouri, care trebuie manevrate în caz de incendiu, calamitate naturală etc., se marchează distinct, vizibil și clar astfel încât să poată fi identificate rapid la necesitate.” Articolul nu spune care e maneta asta. Într-o casă e de regulă generalul, dacă instalația e făcută așa și dacă poți ajunge la tablou fără risc. Cerința e ca ea să fie marcată distinct, ca să poată fi găsită repede; cum anume, articolul nu spune. Soluția mea e o etichetă de altă culoare decât restul, cu cuvântul „GENERAL”. Pe diferențial scriu ce circuite ține sub el. Când sare, se opresc toate odată, iar omul trebuie să știe ce a rămas fără curent. Asta e alegerea mea; I7 îi cere diferențialului doar să fie etichetat clar.

Reparații: același cod la ambele capete

Electricianul care vine după mine pornește de obicei din partea cealaltă: de la o priză care nu merge sau de la o doză deschisă. Art. 5.1.4.2: „Sistemele de pozare trebuie realizate sau marcate astfel încât să poată fi identificate pentru verificări, încercări, reparații sau modificări ale instalației.” Prima variantă, „realizate”, înseamnă un traseu pe care îl poți deduce. A doua, „marcate”, înseamnă un traseu pe care îl poți citi. Eu prefer să se poată citi: pe cablul din doză pun eticheta cu marcajul aparatului din tablou și cu tabloul din care vine. Dacă pe disjunctor scrie „F4”, pe cablu scrie tot „F4”, iar circuitul se identifică mai repede, fără să pornești de la zero. Marcajul te duce la circuit, dar nu ține locul unei verificări când ceva nu se potrivește: un cablu mutat fără să i se schimbe eticheta minte la fel ca o etichetă greșită din tablou.

Marcajul ăsta trebuie să fie unul singur. Codul de pe etichetă e cel din schemă și cel din raportul de verificare. Dacă numerotez separat tabloul, schema și cablurile, cele trei nu se mai întâlnesc.

Verificări: schema și raportul

Al treilea cititor e verificatorul. Inspecția de la verificarea inițială, la art. 8.1.1.2.3, are pe listă la lit. i) „existența schemelor, inscripțiilor de avertizare sau a altor informații similare” și la lit. j) „identificarea circuitelor, a dispozitivelor de protecție la supracurenți, întreruptoare, borne, doze, tablouri electrice, etc.”. Raportul, după art. 8.1.1.4.3: „În consemnările detaliilor circuitelor și ale rezultatelor încercărilor trebuie să se identifice fiecare circuit, inclusiv dispozitivul (dispozitivele) de protecție asociate”. Numele circuitului din raport e cel de pe etichetă. Dacă eticheta e „P2”, în raport scrie „P2”, iar peste cinci ani nimeni nu mai știe pe ce circuit s-a măsurat.

Conținutul schemei e la art. 5.1.4.6: „Schemele, diagramele sau tabelele se recomandă să se întocmească conform SR EN 61346 –1 și SR EN 61082-1, încât să indice, cel puțin”. Urmează, pentru fiecare circuit, punctele de utilizare deservite, tipul și secțiunea conductoarelor, tipul sistemelor de pozare, lungimea, curentul nominal și reglajul protecției, curenții de scurtcircuit prezumați și puterea de rupere. Mai sunt identificarea și amplasarea aparatelor de protecție, de secționare și de comandă, iar datele trebuie actualizate după fiecare modificare a instalației.

Fraza începe cu „se recomandă”, așa că lista de mai sus e o recomandare, nu o obligație punct cu punct. Altceva e existența schemei. Pe aceea o verifică inspecția, la lit. i) de mai sus, iar art. 9.1.7, din capitolul despre exploatare, cere: „Planurile și înregistrările trebuie să fie disponibile și să conțină reviziile actualizate.” Eu urmez recomandarea din 5.1.4.6 pentru conținut, fiindcă datele acestea îi sunt utile celui care verifică sau modifică instalația. În planul acestui articol scrisesem „schema de tablou laminată în interior”. Normativul nu spune unde stă schema. Eu pun o copie în ușa tabloului, fiindcă acolo e omul care are nevoie de ea. E alegerea mea, nu o cerință din I7.

Testul pe care îl fac la final e simplu. Îl rog pe cineva care n-a fost niciodată în casă să oprească, după etichete, priza din hol. Dacă trebuie să mă întrebe ceva, etichetele nu sunt gata.

Citatele din I7-2011 sunt copiate din textul extras al normativului, cu greșelile lui („fizibile”, „SR EN 61346 –1”): art. 5.1.4.1, 5.1.4.2, 5.1.4.6, 5.3.3.31, 5.3.3.32, 5.3.4.5.1.1, 5.3.4.5.1.9, 8.1.1.2.3, 8.1.1.4.3, 9.1.7, 9.3.2.2 și 9.3.2.3; art. 5.3.4.0.3 și 5.3.4.5.1.10 sunt redate cu vorbele mele. Actualizările din 2023 (MO nr. 512 din 12 iunie 2023) nu le-au modificat. De ce curentul nominal se cere doar pe fuzibile e explicația mea, iar formulările de pe etichetele din figură sunt exemple.