Protecția la suprasarcină: cele două condiții din spatele lui In ≤ Iz

Cele două condiții, exact din normă

Art. 4.3.2.1.3 cere ca protecția și cablul să fie coordonate prin două relații simultane. Pentru disjunctoare:

În notația de șantier: prima condiție e Ib ≤ In ≤ Iz, cea din articolul trecut. A doua introduce un curent nou, I2 — nu curentul nominal al aparatului, ci curentul la care aparatul chiar declanșează sigur în timpul convențional. Diferența dintre In și I2 e cheia întregii povești.

De ce e nevoie de a doua condiție

Prima condiție spune că protecția nu are voie să aibă un curent nominal mai mare decât cât duce cablul. Rezonabil — dar insuficient. Un aparat cu In = 16 A nu declanșează exact la 16 A; el lasă să treacă un pic mai mult, un timp, înainte să rupă. Contează cât mai mult: dacă valoarea convențională de declanșare (I2) e mult peste Iz-ul cablului, firul apucă să se supraîncălzească înainte ca protecția să rupă. De aceea norma pune o limită și pe curentul de declanșare, nu doar pe cel nominal: I2 nu are voie să depășească 1,45 · Iz.

Coeficientul 1,45 nu e ales la întâmplare. Rezultă din coordonarea dintre caracteristicile termice admise ale conductoarelor și cerințele standardelor pentru dispozitivele de protecție, astfel încât conductorul să nu sufere deteriorări permanente înainte ca protecția să declanșeze. Peste această marjă, riști exact ce încercăm să evităm.

De ce, la un disjunctor modern, verifici o singură condiție

Un disjunctor de uz casnic conform SR EN (IEC) 60898-1 are I2 definit prin standard: curentul convențional de declanșare este I2 = 1,45 · In — iar cel convențional de netopire (la care garantat nu declanșează) e 1,13 · In. Atenție la cuvântul „convențional": I2 nu e curentul real la care sare aparatul într-o situație oarecare (acela variază), ci valoarea pe care standardul o folosește pentru verificarea protecției la suprasarcină. Înlocuiește în a doua condiție:

Practic, pentru un MCB conform SR EN 60898-1, a doua condiție devine matematic echivalentă cu In ≤ Iz — se satisface automat în clipa în care ai respectat prima. De asta, în practica cu disjunctoare, verifici o singură inegalitate: Ib ≤ In ≤ Iz. A doua e îndeplinită „din construcția" aparatului.

De ce norma păstrează totuși două condiții

Dacă la un MCB a doua condiție rezultă automat din prima, de ce o mai scrie norma? Pentru că nu toate dispozitivele au aceeași relație între In și I2.

Un exemplu până la capăt

Circuit de prize, cablu de cupru 2,5 mm². Iz depinde de pozare (am insistat pe asta în articolul trecut); să zicem că, în condițiile alese, tabelele dau Iz = 21 A. Ce protecție pui?

• MCB de 20 A: In = 20 ≤ 21 = Iz ✓. A doua? I2 = 1,45 × 20 = 29 A ≤ 1,45 × 21 = 30,5 A ✓. Corect — cablul e protejat.
• MCB de 16 A: 16 ≤ 21 ✓, și cu atât mai mult a doua condiție. Corect, cu marjă mai mare (alegerea uzuală pentru un circuit de prize).
• MCB de 25 A:In = 25 > 21 = Iz ✗. Prima condiție pică din start — protecția lasă să treacă mai mult decât duce firul. Cablul se poate supraîncălzi fără ca aparatul să simtă.

Observă ordinea: pornești de la cablu (secțiune → Iz), apoi cobori la prima valoare standard de In care stă sub Iz și acoperă curentul de calcul Ib. Consumatorul intră doar prin Ib (capătul de jos). Niciodată invers — nu urci In-ul „ca să aibă aparatul curent".

Regula rămâne aceeași, indiferent de circuit: protecția se alege după conductor, nu conductorul după protecție. Dacă ai dimensionat corect cablul și respecți Ib ≤ In ≤ Iz, un disjunctor conform standardului îndeplinește automat și a doua condiție din normă.