Instalarea SPD în tablou: disjunctor de backup, selectivitate, coordonare

De ce SPD-ul nu se montează niciodată „singur"

SPD-ul (descărcătorul de supratensiune) este, în esență, o componentă care „scurtcircuitează" controlat supratensiunile tranzitorii spre conductorul de protecție (PE), limitându-le la o valoare pe care echipamentele din aval o suportă. Problema e că, la sfârșitul vieții sau în urma unei supratensiuni temporare prelungite, elementul activ al SPD-ului (de regulă un varistor) se poate deteriora și ajunge să conducă permanent — adică să devină el însuși un defect pe instalație.

De aceea SPD-ul se montează întotdeauna împreună cu un dispozitiv de protecție la supracurenți în amonte, numit uzual „dispozitiv de backup" sau „de deconectare". Rolul lui: când SPD-ul cedează, backup-ul deconectează ramura SPD și păstrează instalația alimentată și sigură, fără să arunce întreaga locuință în beznă.

Dispozitivul de backup: siguranță gG sau disjunctor

Dispozitivul de backup poate fi o siguranță fuzibilă tip gG sau un disjunctor (MCB), montat pe ramura SPD, între bara de distribuție și SPD. În multe cazuri, dacă întreruptorul general din amonte are deja un calibru suficient de mic, el poate juca rolul de backup și nu mai e nevoie de un dispozitiv dedicat — depinde de calibrul indicat de producătorul SPD-ului în fișa tehnică.

Calibrul maxim al dispozitivului de backup este o valoare pe care o dă producătorul SPD-ului, în funcție de capacitatea SPD-ului de a stinge curentul consecutiv. Nu este o cifră pe care o alegi „din burtă": un backup prea mare nu protejează SPD-ul la timp, iar unul prea mic declanșează intempestiv la fiecare supratensiune normală.

Distanța față de echipamentele protejate

Al doilea principiu de montaj ține de distanța dintre SPD și echipamentul pe care îl protejează. SPD-ul limitează tensiunea la propriile borne, dar pe traseul de cablu dintre el și echipament apare o cădere de tensiune suplimentară din cauza efectelor de oscilație și inductanță. Cu cât echipamentul sensibil e mai departe de SPD, cu atât tensiunea care ajunge efectiv la el poate fi mai mare decât nivelul de protecție al SPD-ului.

În practică, asta înseamnă două lucruri: SPD-ul de la intrare se montează cât mai aproape de punctul de racordare al instalației, iar echipamentele aflate la distanță mare de tabloul general pot avea nevoie de un al doilea SPD (mai fin, tip 3), montat lângă ele — de exemplu într-un tablou secundar sau direct la priza echipamentului. Aici intervine noțiunea de SPD în cascadă.

Coordonarea și selectivitatea SPD în cascadă

Când ai SPD atât în tabloul general (tip 1 sau tip 2), cât și unul mai fin lângă echipament (tip 2 sau tip 3), cele două trebuie să lucreze coordonat: SPD-ul din amonte trebuie să preia partea „grea" a energiei, iar cel din aval doar reziduul. Dacă nu sunt coordonate (distanță prea mică între ele sau caracteristici nepotrivite), SPD-ul fin se poate distruge primul, preluând o energie pentru care nu e dimensionat.

Aici se aplică același principiu general de selectivitate ca la orice lanț de protecții inseriate. I7-2011 îl formulează la Art.4.3.7.1: „În cazurile în care mai multe dispozitive de protecție se inseriază într-o distribuție, caracteristicile lor se aleg astfel încât să fie asigurată selectivitatea protecției. În cazul unei avarii trebuie să funcționeze protecția cea mai apropiată de aceasta, izolând doar porțiunea respectivă, fără a scoate din funcțiune întreaga instalație." Pentru SPD, „selectivitatea" energetică se obține respectând distanța minimă de decuplare dintre cele două SPD-uri (sau introducând un element de decuplare), conform indicațiilor producătorului.